din volumul ”Testul umbrei”, Ed. Vinea, 2005

 

 

Sticla neagră

 

***

 

tot mai difuze

teritoriile concretului

 

respiri  un câmp galben copt

prinzi viteză   simţi

efortul amintirii în plex

culorile oraşului rămas

tot mai departe

înghesuit într-o nucă fierbinte

desenat pe un bob de orez

 

_e o dimineaţă care se derulează invers

e un peisaj care îţi pare frumos

te miri de cuvântul "frumos"

suspendat în vazduh

un balon plutitor

 

_şi într-o zare a patimii

se văd drumurile:

            simţi în plex culorea lor violet

            violet ca întoarcerea

            ca buzele morţilor

 

 

***

 

se intensifică marginea     

atrage spre sine

un conţinut aplatizat:

trec într-o suprafaţă fără grosime

îmi urmăresc epura propriului eu

            întinsă pe arii magnetizate

            extenuând orizontala

 

_din pozitia unei foi de hârtie

mă întreb -

            cine, unde e Dumnezeu ?

 

 

 

***

 

un ţărm de mare

precum tăietura  neşlefuită

a unei sticle negre

şi nisipul fix

pe care nu-l puteai risipi

oricat ai fi încercat să-l treci

dintr-un pumn în altul

 

inserate în acel peisaj simulat

­            trupurile noastre aveau mişcarea 

unor scoici în formare

inventându-şi singure sexul

 

 

***

 

în ţara aceea ai fi putut să mori

pentru că zeul era în templu

şi templul era în piatră

şi piatră era tot pământul

blând şi cuminte sorbindu-ţi zbaterea

 

iar ruga ta rostită noaptea cu gura închisă

dimineaţa prindea rădăcină în piatră

 

_ai fi putut să mori

ai fi fost liber să mori

dezlegat de păcatele minţii

izbăvit de cuvinte

gol şi întârziat în mirare

în gloria trupului locuind

ca-ntr-o casă mare.

 

 

 

***

 

acelaşi lucru

aceeaşi idee

aceeaşi imagine

care stă dedesubt

îndărătul tuturor formelor

sărind de-acolo

cu o aroganţă ritmică

plesnindu-ţi faţa

ca o jucărie cu arc.

 

_de fiecare dată când încerci să te bucuri.

 

 

 

***

 

trecea luna

peste capetele noastre   

albindu-le

făcând să ardă

filamentul de gând

 

cădea cenuşă albă

în craterul privirii

_praf aşezat pe gene

luat de vânt.

 

 

***  

 

pe creasta înierbată a dealului am stat

ca pe spinarea unui uriaş blând

petrecându-mă încet

prin sălbaticie

 

în patria aceea

care mă hrănea în somn cu peisaje

_ca sa devin şi eu un pământ 

ca să pot face iarbă

 

 

***

 

ca din greşeală        

osul alb al iernii se ciocneşte cu osul tău sângeriu

şi scânteia rece nervoasă ivită atunci

face să tremure un pic

buza înţepenită a orizontului

_atat

despre tine şi despre iarna aceasta

ca doi prizonieri legaţi

de aceeaşi cătuşă.

 

 

***

 

acel ceva care trebuie spus fără întârziere

simţindu-l cu fiecare organ

ca pe un corp străin plimbat  prin trup

de uimirea neputincioasă a sângelui

 

_în mierea neagră a gândului

acum

prins, încleiat.

 

 

***

 

cu pielea albită de tăria lunii

cu luna pe faţă ca o mască lichidă

ai aşezat peste toată acea simplitate fragilă

întâmplările grele

cremenea scoasă din carierele sensului

 

_şi lucrurile s-au sfărâmat

au căzut în ele însele

şi nici un cer nu s-a mai ivit

deasupra.

 

 

***

 

albă şi ziua aceasta

cu o brumă fină aşezată pe unghii

zgâriind o piele sticloasă

 

_ai stat în mijlocul creierului meu

am stat în mijlocul creierului tău

şi cele două cercuri  hipnotizate

au sfârşit prin a se suprapune

 

şi nici unul nu a fost fericit

 

 

***

 

cu doi magneţi in pupile încerci să ridici

umbra care îţi bântuie

spaţiul curb al frunţii

 

se lărgeşte cumva intervalul

locul unde se strâng energiile remanente

 

din spulberarea timpului

din franjele morţii

din cercetarea scămoasă a clipei

 

_acolo stai ghemuit

cu genunchii la gură

şi în jurul tău

labirintul proliferează

 

 

***

 

în pustiul prezenţei singur

îţi inventezi instrumentele

există un ceremonial al prudenţei

măsurând cu atentie distanţa

dintre cele două plăci mate

ale craniului cu inserţii de onyx

şi  regiuni îndepărtate ale trupului tău

urmează înlănţuite legile aceleiaşi mişcări

de înaintare forţată

 

_există un  liman al absenţei

în care oboseala îşi desface

piesă – cu – piesă

mecanismul crud

şi golul singur se contemplă pe sine

 

 

***

 

la capătul drumului o gură soarbe vânt

glisăm pe linia iernii

atât de subţire

ne apropiem în răstimpuri feţele

de geamul-oglindă al maşinii blindate

care trece lent prin vieţile noastre

într-un fel de sfidare morbidă

 

_iar tu cauţi cu încăpățânare

locul pe retina mortului păstrând

imaginea călăului ce-şi continuă tortura

mult după ce victima a cedat. 

 

 

***

 

zeul plimbă o bilă de sticlă

pe suprafaţa craniului tău – verifică

ecuaţia tangenţei într-un punct dureros

capabil de amintire

 

există o lege a erorilor în rafale

într-o singură viaţă

în intervalul

dintre ieri si azi

abia te mai poţi strecura

ca printr-o uşă întredeschisă

 

_şi părţi din tine înlocuiesc alte părţi

cu o  precizie cinematică   

simţi lanţul suplu crescut odată cu oasele

ţinând laolaltă

ceea ce eşti 

de ceea ce demult ai pierdut.

 

 

***

 

apoi ai început să cari obiectele

să le muţi într-un spaţiu definitiv.

casa trebuia eliberată la termen

pe data de 19 noiembrie

dupa aceea urma să năvălească sângele.

 

scena sacrificiului încă nu era pregătită

în sticla densă a zilei

se topeau cu violenţă culorile

umilinţei şi ale mândriei

pe chip purtai semnul alb al iernii străine

în care urma să locuieşti o vreme

 

_pe data de 19 noiembrie avea 

să năvălească sângele şi de aceea

ai cerut cuiva găsit atunci prin preajmă

să-ţi spele mâinile

să le potolească zbaterea

să le adoarmă în cuib.

 

 

***

 

despre libertatea de a trişa

trimiţând pe altul în locul tău

la muncile zilei

 

despre logica uitării asimilând

logica amintirii

 

despre fluturele hrănit cu sânge

devenit o jivină periculoasă

ţinută în cuşca de oase a craniului

din care orice gând a fost izgonit

 

despre regresul în punctul alb

conţinând toate punctele negre

 

despre acelaşi zeu blând

care se pregăteşte să te întâlnească

la capătul drumului

 

­_acolo unde nervii tăi deja au cedat.

 

 

***

 

uzură şi speranţă  în serile când oraşul

lasă pe lucruri o peliculă moale 

sudoarea unui tramvai înaintând

pe mediana craniului

către Hala Traian

 

devine vâscos buzunarul purtând

câştigul în lupta pierdută

cât ţine ziua de lucru

cu sânge băut de vampirul iubitor de lumină

 

_opt ore: nine to five 

intru sub pielea duşmanului ca să pot înţelege

şi acolo e frig.

 

 

***

 

în acel cartier noaptea cade în felii uriaşe

între blocuri se formează cuburi negre perfecte

perforate cu şiruri  galbene de ferestre

de băi şi bucătării

 

ca şi când bezna  ar fi un interior cubic

cu pereţi din beton

iar vieţile oamenilor deschise în corpul lui

ar fi exteriorul

_aproape fictiv

luminând şi stingându-se

aleator

 

 

***

 

 

insul acela    - un travestit, cu siguranţă

se plimbă cu mâinile la spate

chiar pe frontieră

chiar pe limita

care desparte o apă tulbure de o apă limpede

 

_îi flutură haina căptuşită cu pene de înger

 

şi din când în când îşi întoarce privirea

şi acolo vezi limpede 

ca într-un ecran de computer

cum ne iartă pe toţi de toate păcatele

şi ne salvează

sub un nume oarecare

definitiv şi inechivoc

 

 

***

 

câinele linge apa subţire

linge asfaltul topit

a fost un an secetos    

pe câmp a dat colţ numai iarba amară

s-au înnegrit rădăcinile     

în oraş

praful s-a înălţat

până la cornişele caselor

 

câinele latră pustiul

latră maşinile  elegante

şi eşarfa unei femei cu buzele palide

atingându-i  blana arsă şi plină de ţepi

 

_latră urma ei parfumată

linge portiera lucioasă      

se scaldă

în lumina albă-usturătoare a farurilor

_latră flămând însetat

şi cu ultima suflare îşi va

bea propriul sânge întins pe asfalt

 

 

***

 

pe o scenă crudă

s-au demascat personajele:

trupul meu a rămas doar cuvântul “trup”

sufletul meu a rămas doar cuvântul “suflet”

 

am cerut îndurare şi iertare textului

am cerut să mă recunoască:

eu sunt sluga lui credincioasa

trup - si - suflet

_pentru el (m-)am ucis

 

 

***

 

ai lăsat moştenire comoara

ai lăsat-o întreagă  îngropată

într-un trup de copil crescând cu inconştienţă 

istovind oceanul cu stropul

lui de sânge

incifrat ca o hartă secretă

încuiată într-un gât de sticlă şi lăsată pe apă

 

_cu limbă de moarte lăsată

pe limba străveche a duhului trezit din adormire

plutind si izbindu-se de toate stîncile

odată cu valul acesta bătrân

ce-şi caută fără odihnă

uscatul

 

 

***

 

 

cu podul palmei pe frunte deschid

o gură de peşte care încearcă

să spună ceva:

se apropie de oglinda apei

îmi vede mutra

_ cade repede înapoi

 

un solz infipt inauntrul tamplei

o atingere mută de un ceva

mult-prea-mult-ascuțit

 

_şi poemul începe dincolo de sticlă

sau în momentul în care sticla se instaurează

facând să existe un cer de acvariu

un aici şi un dincolo

 

 

***

 

roade încet animalul

animăluţul

scorbura lui se rotunjeste pe dinăuntru

fin şi subtil    

dinţişorul

taios ca securea       atinge

numai părţile bune

lucrează cu spor

minut cu minut

 

_şi într-o singură zi reuşeşte să macine

tot ce fusese plămădit  într-o viaţă

şi în cea din urmă ruină a celui

din urmă schelet 

el continuă să-şi mestece truda

 

fin şi subtil

dinţişorul

şi neobosit

 

 

***

 

            vara se năruie -ncet

            se întrevăd fisuri

            în verdele lucitor

            îmi amintesc ceva

            ce nu mai capătă chip

            răcoarea

            devine frison

 

            iau hârtia şi scriu

            şi încă un timp

            va rămane scris

            pe nervul frunzei

            nemuritor - mă clatin

            distilând otrava

            din verdele stins

 

            mă hrănesc cu răceala

            fructului răscopt

            mort în coaja lui arsă.

 

            _verbul, vierme alb

            îşi caută -n mine locul

graţie hidoasă.

 

 

***

 

tânjind printre oameni

iubindu-te cu piatra dezgolită

cu taria betonului

fix şi recognoscibil

 

spui piatră şi craniul se umple

ajunge un plin aproape sticlos

 

pierzi exteriorul:

devii un interior privit din interior

amăgit şi distrus din interior

 

_spui piatră şi oamenii ies din casele lor

supţi de identitate expuşi

vidului etilic al clipei

aerului care nu permite întâmplări.

 

         

***

 

 

cu tălpile goale calci masca de ceară

a zeului alungat

 

_ai sexul în creier fictiv ca o thule

ai sângele alb fulgerat de frisoane fantaste

 

albastru electric în orgia de semne

_spui

şi scrii apă pe apă

vânt pe vânt

 

ai vârsta întoarcerii din boema sfârşirii

din spaţii lichide /virtuale/rituale

 

_în templul topit

te prind zorile otrăvite

blestemul ajuns în detalii

in semnul cratimei si in virgula mortii

 

scrii

alb pe alb

urlet pe urlet

_lup îmblânzit cu momeli de hârtie

           

 

***

 

atât cât crezi se întrevede speranţa

în bucla virtuală a clipei din urmă

înaintând către zarea zăpezii

arzândă precum tivul unei haine de sfânt

 

atât cât crezi

atât cât durează

anestezia aşteptării

căzându-ţi în vene ca un lichid letal

 

intransgresabilă comă din care totuşi

ceva te întoarce

atingându-ţi creierul pe dinauntru

cu un vârf de metal

 

_ca să deschizi ochii

care se deschid în ochii celui inutil de viu

cu fruntea fierbinte lipită

de fruntea ta îngheţată

 

simetric şi foarte aproape de cel visat şi căzut din vis

intreţinut-resuscitat-intubat

cu tăria vindecătoare a minţii

            geamăn întors mai devreme

jumatate salvată a celui pierit

 

 

***

 

hai, scrie poemul răsuceşte nervul         

întoarce-te în casa pe care ai părăsit-o în grabă

uitând o lumină aprinsă în jurul căreia

se roteşte acum tot oraşul

ca un creier flămând încolţindu-şi concentric

propriul gând

 

hai, scrie poemul care te scrie

umblându-ţi prin sânge ca o meduză a morţii

ca un duh de femeie captivă parşivă

răscolind reciful de verbe căutându-şi bărbatul

străin, hieroglific

încuiat acolo ca într-o limbă moartă

 

­_in tine aşteptându-se vesnic

unul pe altul

 

 

***

 

împerechere translucidă

turnată în ape subţiri

grafism sexual

caligrafic

dezvelire de trupuri transparente

cu organe vizibile

crude

launtrul întreg

saturat de lumină

 

si într-o fulgerare totul e scris

_simți umed în palme

ceva viu, cald și extrem de puternic

cum te linge ca pe o mamă

_cuvânt cu  cuvânt

 

 

 

***

 

pâine pe pâine

drojdie amară

adaugi şi scazi  încă o dată

sărac şi curat ai rămas ai dospit

toată lipsa

ai lipsit de la cina bogată

 

cu patimă ai limpezit locul

cu lăcomie ţi-ai băut sângele

vin sfânt învechit tescuit

trecut din trup în trup

din mama cu coaja rotundă coaptă

şi tatăl cu miezul scobit 

împietrit în pântecul ei

 

mort cu paharul în mână plin

împingând roata încă o dată

încă şi încă o picatură

stoarsă din vinul pelin

 

_ai înmuiat în gură pâinea

ai muşcat şi-ai scuipat

şi ai luat-o iar

de la capăt

pâine amară

veche şi nouă

 

cu poftă şi silă

sărac şi senin.