golul dintre

#1.

​

casă-vagon cu oasele înșirate pe coridor ca niște vertebre de dinozaur.

ferestrele sorbind cerul de la etajul opt. cerul meu - mereu altul, mereu la altă viteză. în stoluri, în turme. o senzație de vertij, ca atunci când îți amintești ceva de foarte demult.

 

în fiecare colț de cameră – umerașe cu haine pentru diferite vârste,

în fiecare colț de cameră - o piele uscată din care tocmai am ieșit: fără dureri. fără ifose.

​

#2.

​

tot ceea ce locuim este un gol. plus niște obiecte care se mișcă de colo-colo. golul casei este plinul meu. în fiecare dimineață mă umplu cu lucruri inutile. sau cu lucruri mai triste decât s-ar putea înghesui într-un buzunar de copil orfan.

​

#3.

​

cumva pe neașteptate, mobilele devin foarte mici: golul umple casa, devine palpabil. pătrunde în oase și oasele devin foarte poroase, ca ale păsărilor, de parcă s-ar pregăti de zbor. și casa devine foarte ușoară, așa încât cineva ar putea sufla peste ea un vânt aprig și ea s-ar smulge dintre dinții mei și ar pluti către un țarm de lut, cu pereți de lut, cu podea de lut: lutul acela roșcat ar sta ca o ancoră înfiptă în sternul meu.

​

#4.

​

un fel de rezistență ca a pământului în fața lopeții care sapă cu fiecare respirație. casă - burghiu: săpându-și singură golul pe care în continuare îl locuim dând la o parte strat după strat:

tot ceea ce parea cândva important.

locuim acest gol obținut cu efort. locuim prin dez-locuire.

​

#5.

​

totul e mult prea uman aici. nu mai putem viețui conform proiectului. suntem prea mulți pe metrul pătrat. suntem prea plini, prea aproape unii de alții. ne înghesuim doar ca să putem plânge împreună.

​

 

#6.

​

 

trăim într-o casă care ne respiră ca pe un aer rarefiat. care nu știe să ne asculte cuvintele, ci le absoarbe în texturile ei indiferente, le macină în morile ei camuflate în pereți și tavane. o casa în care levităm, trecând dintr-o cameră într-alta, câtă vreme nu simțim gravitația niciunui lucru: doar împrumuturi de la unul la celalalt. alveole ale nimicului.

​