Orașul în formă de pește

 

 

Locul în care te-ai născut e mai mult decât un loc - este o matrice, o striaţie produsă în structura fiinţei tale în care se adăpostesc imagini, stari, mirosuri, zgomote, muzici….un microunivers uitat, abandonat cu bună ştiinţă, sau doar ignorat. Dar ce se păstrează în fapt? Ce păstrăm/selectăm din locurile din care plecăm, care este mecanismul uitării spaţiilor şi locurilor care ne-au imprimat petru totdeauna fiinţa şi mai ales, care ar fi tactica re-memorarii?

Cum era Tulcea copilariei mele, ce anume din amintirea acelui oraş se mai poate recupera suprapunând trei timpi şi trei aventuri personale – trecut, prezent,viitor?

  A reconstitui un discurs despre Tulcea acelor ani (1969-1989) înseamnă a re-construi, din bucăţi, cu ajutorul amintirii, o scenă, dar şi un sentiment, ambele alienate parţial: fizic, prin alterare/degradare şi mental, prin uitare. Forma fizică a locului, la care se adaugă încărcătura simbolică, spaţiul plus discursul despre spaţiu dau naştere unei forme de apartenenţă, echivalenă cu o identificare cu locul[1], în sensul în care acesta capăta semnificaţie prin prisma asocierilor generate de aminitire.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1. Primul topos urban - Strada şi blocul – capătul cunoscut al lumii

 

A încerca re-construcţia înseamnă deci, a re-introduce sinele în acea scenă, ca subiect “performând” o stare proprie care depinde de amintiri corporale”[2].

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2. Cartierul  (fost) 23August – prima orbita

 

Pe scurt - re-memorarea ca re-staurare a identităţii locurilor uitate.

 

...Totul era înfăşurat în jurul unui miez de deal - unul din cele şapte dealuri ale Tulcei care avea, prin prisma acestui amănunt, pretenţia, uşor ridicolă, de a se asemăna cu Roma….

În jurul dealului 23 August se în(des)făşurau drumurile mele – cercuri, orbite, spirale din ce în ce mai largi, pe care le-am construit vreme de 20 de ani câţi am locuit acolo. Dealul acelui cartier comunist, pământ galben, lut moale şi bun de modelat, lut topit de ploi sau ars de secetă, deal-muşuroi de gânduri şi amintiri, mereu mai adânci, întortochiate, sufocante ca o catacombă de termite.

 

 

 

 

 

 

3. Strada – cartierul: construirea scenei pentru performance prin re-memorare

 

Din strada I.L Caragiale – şi ea o stradă încolăcită pe deal – se cobora în aceasta gaoace a blocului – o bară cu patru etaje şi cinci scări/ tronsoane- capătul la care locuiam eu părându-mi dintotdeauna net diferit de celălalt: un fel de magnet, un obiect polarizat înfăşurând în sine un câmp – cel al oraşului însuşi, cu partea lui cunoscută şi cu cea necunoscută, plus şi minus, doi poli între care pendulam, încercându-mi curajul şi imaginaţia. Era un spaţiu tubular pe care îl exploram neobosit între cele două borne - prima, cea moale, apropiată, înverzită şi caldă mă conecta cu casa, caminul-gradiniţa şi apoi cu şcoala primară şi gimnazială, a doua, cea rece, străină, ostilă era legată de ieşirea în oraş la capătul a 100 de trepte coborând/ căzând în lume. Punctul acela, posibil de localizat pe harta oraşului şi acum, familiar şi străin totodată, însemna pentru mine, atunci, însăşi diferenţa, valenţa lui celălalt, sau mai degraba posibilitatea de a-l întâlni pe celălalt, era spaimă şi curiozitate totodată, aventură a alterităţii.

 

La capătul blocului în dreptul scării mele, sistematizarea avusese probabil un moment de absenţă şi păstrase o zonă de case bătrâneşti, sărăcăcioase, din care, cea mai apropiată de bloc şi totodată cea mai uluitoare, era casa cocoşatei. Aşezământul acelei bătrâne, o umbră aproape rotundă, aplecată la nouăzeci de grade faţă de poziţia verticală, era o aglomerare de straturi – cartoane, muşamale, preşuri, bucăţi de linoleum şi lemne putrezite, sticle, oale, capace de wc şi tot ce mai aruncau oamenii -între care cu greu puteai citi forma unei locuinţe. Acolo, în curtea aceea adâncită în care mai vieţuiau câţiva câini şi o droaie de pisici, dacă se întâmpla să scapi mingea, puteai avea ocazia ca umbra aceea învelită şi ea în cârpe întunecate şi zdrenţăroase, să iasă de undeva de sub ghemul de lucruri amestecate şi, destul de agilă, în zarva animalelor, să-ţi-o arunce înapoi cu o bolboroseală de cuvinte neînţelese. Zona aceasta de case scăpate de buldozer din vechea Tulce se vedea întreagă de la fereastra camerei mele. Prima textură, asimilată epitelial aş putea spune, a fost acea amestecătură relativ omogenă de acoperişuri de tablă sau ţiglă, de salcâmi, meri şi plopi presăraţi în curţile de toate formele şi mărimile, din care vara se ridica un praf gălbui, mirosind ca la ţară. Apoi, între limita blocului dând spre vale şi limitele acestor curţi era un versant acoperit integral de o vegetaţie sălbatică, ierburi târâtoare şi arbuşti mici, crescuţi la întâmplare şi dintotdeauna şi care nu părea să preocupe pe nimeni înafară de noi, copiii născuţi şi crescuţi acolo, prima generaţie de locatari ai cartierului sculptat în deal cu insolenţă, inşirat, bloc cu bloc, de la poale spre vârf, ca un castel din cuburi.

 

Iar la celălalt capăt, într-o pantă mai abruptă, chiar la răscucea a două străzi care limitau cartierul, era casa ţiganilor, un fel de prelungire înafară a măruntaielor dealului, o încropire de chirpici, scânduri şi cârpe colorate puse la uscat pe gardurile ştirbe, aşa încât, ori de câte ori treceai pe acolo aveai sentimentul că vedeai prea mult, că populaţia aceea, destul de numeroasă, ieşind din hrubele ei, e mult prea vizibilă şi prin asta, agresivă. Nu-mi amintesc vreun alt semn de agresivitate resimţit din partea lor, ci doar această evidentă diferenţă faţă de ceilalţi, prin care prezenţa lor acolo, la limita cartierului, devenea mai mult decat insolită, o formă de contrast şi negare, o violentare ostilă a ambianţei.

 

Tulcea, ca probabil multe alte oraşe mici de provincie, era, în jurul anilor 80, un oraş domol în care nu se întâmpla practic niciodată nimic.Comunismul era respirat odată cu aerul, iar acesta însemna pentru unii resemnare, ratare, sau multă obedienţă, o pace otrăvită a minţii, o înţelepciune a chiverniselii egoiste şi stupide a vieţii, un cotidian anost, dar supravegheat de securitate- şi ea fără chef, amorţită. Oraş în care fiecare se ştia cu fiecare, iar observaţia asupra celuilalt era întotdeauna mai atentă decât asupra propriei persoane. Tulcea avea o privire care căuta să egalizeze, să şteargă diferenţele dintre oameni; cel intrus, străinul sau cel doar puţin diferit de majoritate, era imediat preluat şi “prelucrat”- nu doar de mediul proxim –colegi, familie– ci chiar de întregul oraş, de cele câteva sute de perechi de ochi ale unui singur corp acţionând coordonat, disimulat în banalitate, dar care urmarea zilnic ce face, unde se duce, cu cine vorbeşte fiecare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

4. Re-desenarea structurii urbane primare/ re-interpretare simbolică / descoperirea peştelui fosilizat imprimat în matricea orasului / (?) un peşte zbătându-se pe uscat şi visând să ajungă în Deltă....

 

Sensul comunităţii - cât o fi fost acela - era înţeles ca model omogenizant care vrea sa şteargă diferenţele, născând o intoleranţa faţă de tot ce nu intră în tipar – un tipar altminteri destul de colorat, acceptând cu uşurinţă multele diferite naţionalităţi co-locuind în urbe, dar, în acelaşi timp, impenetrabil, cu o croială ca excludea flexibilitatea, apropiat cumva de cel al domusului lui Walter Benjamin, probând faptul că, într-adevăr “nu există nici o mărturie a civilizaţiei care să nu fie în acelaşi timp şi o mărturie a unei barbarii”[3]. Poate de aceea, ca formă de rezistenţă, eu şi mulţi alţii din generaţia mea, născuţi în Tulcea, am avut dintotdeauna un sentiment de negare a acestui acasă, resimţit ca factor constrângător şi ca posibilă violentare a libertaţii individuale.

 

Pentru mine, oraşul a crescut din sămânţa acelui bloc din groapa săpată în dealul 23 August şi mult timp oraşul era doar o coajă subţire şi oarecum dură, pe care o atingeam în răstimpuri, în vizite ameţitoare care sfârşeau toate, pe faleza oraşului, la malul Dunării.

Ca şi în alte oraşe a căror existenţă se leagă vital de prezenţa apei şi pentru Tulcea, Dunarea era în acelaşi timp, margine şi centru, fereastră şi barieră, apă vie şi apă moartă, şansă şi blestem. În fibra oraşului, apele Dunării au intrat mai adânc decât puteam crede eu, la acea vreme. Am înţeles abia mai târziu, locuind în Bucureştiul uscat, forţa acestui braţ de apă dulce aşezat pe umărul oraşului, mai mult decât istorie, mai mult decât geografie. Şi în orice alt oraş m-aş fi aflat, oricând, am căutat obsedant prezenţa apei, liniştitoare-neliniştitoare, mai precis limita ei, contactul cu ţărmul. (Şi la Bucureşti am găsit multe ţărmuri – din păcate însă mai rar între apa şi uscat, ci doar între falii de uscat care se duşmănesc între ele, între bucăţi de istorie care nu vor a se împăca... ).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

5. Hora celor şapte dealuri lăsând deschisă calea către punctul de contact cu Dunarea

 

Tulcea, Hora Colinelor[4], hora celor şapte dealuri pe care oraşul s-a întins organic, lăsându-şi deschisă calea către apă, ax structurant păstrat în structura urbană, debuşând trist în piaţa civică, e o alcătuire de pamânt, cărămidă şi apă[5], dar şi o alcătuire de stări, gânduri şi amintiri, ale mele şi ale tuturor celor care au trăit sau doar au trecut pe acolo. Loc deja comun, în termeni de marketing, potenţialul oraşului pare a se vedea doar dinspre apă, dinspre Deltă (poartă a Deltei, etc) dar, în fapt, potenţialul sau e mai subtil, mai puţin tehnic, mai puţin vizbil - este potenţa sa ascunsă, puterea şi capacitatea sa de a reînvia, mai întâi prin re-memorare şi apoi prin re-activare a resursei intime ţinând de oamenii săi şi de relaţia lor cu acest loc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

6. Linii şi texturi ale ţinutului Tulcei

 

Faleza Tulcei - limită a oraşului şi origine a sa, totodată – avea, pentru locuitorii ei din acele vremuri, un rol dublu: funcţional, părea un spaţiu rezervat relaxării, plimbării lineare dus-întors între cele două repere - gara şi hotelul Delta. Pe lângă asta însă, era un loc special de întâlnire, un spaţiu alternativ şi prin asta uşor disident faţă de civismul impus cu forţa “pe linie de partid” şi care trebuia consumat în piaţa “civică”, în mod organizat. Mult timp, în anii crânceni ai comunismului, era singurul spaţiu oarecum comunitar care lăsa liber măcar neprevăzutul unei întâlniri pe faleză, măcar posibilitatea de a privi, necenzurat, apusul de soare. Desigur, comunismul s-a vrut amprentat şi aici, sau tocmai aici: arhitectura nefericită a peretelui de blocuri strâmbe aşezate în front continuu, separând brutal corpul oraşului de apa sa vitală, a produs o intervenţie mutilantă, o cicatrice părând, cel puţin până în acest moment, imposibil de reparat şi, mai rău, părând a nu mai deranja pe nimeni. Peisajul celor şapte dealuri pe care se întinde oraşul este astfel ascuns de aceasta cortină ridicolă şi mincinoasă. Noile imobile care se căznesc să se conjuge acestui spaţiu – limită sensibilă, fragilă şi vulnerabilă – nu reuşesc decât să evidenţieze şi mai mult eroarea: oraşul continuă să-şi ascundă faţa, se lasă mascat de arhitecturi neconvingătoare, împrumutate, dar se refugiază, orgolios, în detalii, în locurile mici, nesemnificative ale structurii sale. Abia aici, adevărata sa natură se poate zări.

 

Apusul de soare privit de la fereastra camerei mele, căzând peste coama dealului verde cu case, nu era niciodată acelaşi cu apusul privit de pe faleză, sfârşind tragic după furnalele combinatului metalurgic.

Privind acum, din nou, acel apus privit de sute de ori înainte, mă proiectez în acel loc, îl rescriu, îl transcriu, desenându-l, mă re-întrupez în el, deşi ştiu că el nu mai e acelaşi, este înstrăinat de mine. În fapt, tocmai această înstrăinare de locul în care m-am născut, tocmai aceasta distanţă – distanţare – detaşare face posibilă regăsirea într-un punct al devenirii mele şi al devenirii locului deopotrivă. Pentru că orice apartenenţă are în sine ceva efemer, orice formă de teritorializare conţine rizomatic o de-teritorializare[6]. Re-memorare şi re-identificare cu locul–matca sunt astfel mai mult decât stari/ secvenţe ale acestei suprapuneri - sunt mai degrabă un fel de performance, o în-scenare, un proces actativ, dinamic, fluid.

 

La Tulcea, apele Dunării – verzui-maronii-cenuşii, cu miros imprecis de peşte, unsoare de bărci şi gunoaie – au format şi au con-format întreaga structură a oraşului: este orasul-în-formă-de-peşte: îl pot re-desena acum cu spinarea întinsă evident pe faleză, cu capul aşezat în piaţă, cu ochiul deschis în chiar statuia ecvestră a lui Mircea cel Bătrân, cu mediana burţii ondulată pe strada Babadag, cu coada zvâcnind în sus, pe deal, până în punctul de intrare în oraş (“la Peco”); cu o înnotătoare întinsă pe dealul cartierului meu şi alta agăţând zona spitalului. Este un peşte care respiră pe uscat, dar soarbe apă din Dunăre, e un peşte orientat către Deltă, dar care nu se poate urni într-acolo – e un peşte împietrit, fosilizat în textura podişului Dobrogei, ţintuit de proprii săi solzi – case şi blocuri şi oase de morţi– e un peşte-matcă, nevăzut de nimeni vreodată, rămas pe ţărm, scăpat din năvodul pescarului, rămas să vadă, până la sfârşit toată curgerea apelor tulburi, toată graba lor către Deltă.

 

Întrupare şi proiecţie, locul se transformă într-un mecanism de oglindire şi de recunoaştere a sinelui în el[7], iar re-memorarea într-o tactică de a resuscita apartenenţa la loc. Re-teritoriarizarea devine un flux trangresând scările grafice şi stările mentale, precum forma peştelui care unduie, imprimată în forma oraşului, a străzilor şi cartierelor lui, într-o geometrie care se apropie de fractalitate. În macropeisajul acestui ţinut privit rece, de sus şi din departarea timpului scurs de când am plecat de acolo, se ascunde microuniversul unei lecturi noi, una dintr-o mie poate, sau poate singura, suficienta totuşi pentru a salva ceva....

Atâta vreme cât fiecare poate să re-investească ataşament în spaţiile pierdute, în cele din care sinele a plecat, fizic, la un moment dat, dar pe care le-a păstrat, undeva, într-un pliu al memoriei, atâta vreme cât există puterea re-memorării, locurile nu mai pot deveni non-locuri, lipsa de loc a globalizării, înstrăinarea şi detaşarea de loc dau naştere, în revers, unei cu mult mai febrile căutări a sensului locurilor uitate, unei diferenţieri subtile şi, bineînţeles, efemere.

 

 

[1] Bell, Vikki, (ed), Performativity and Belonging, London, Sage, 1999

 

[2] ibidem, p.3, citat in Leach Neil, “Uitati-l pe Heidegger”- Paideia, 2006

 

[3] Benjamin, Walter, “Reflexions”, New York, 1978, p.248

 

[4] Din anul 1416 otomanii controleaza Dobrogea, localitatea devenind Hora-Tepe ( Hora colinelor )

 

[5] Numele orasului are o origine incerta. Dupa unele ipoteze, cuvantul Tulcea ar proveni din doua cuvinte : "tul", ce inseamna caramida si "cea", ce inseamna pamant. Nicolae Iorga afirma ca "tul" ar fi de fapt numele unui guvernator (Tula-bey) la care s-a adaugat terminatia "cea" prezenta si in alte cazuri de denumiri: Casimcea,Isaccea, Hazamcea, etc..

 

[6] Deleuze, Giles &Guattari, Felix –“A Thousand Plateaus”, London, 1998, p10

 

[7] Leach, Neil, “Uitati-l pe Heidegger”- Paideia, 2006, p.23

 

 

Copyrights Revista Urbanismul - Serie Noua

Articol aparut in numarul 5-6/2010