Oraşul ca poezie

 

Oraşul are o poezie pe care, din păcate, nu mai suntem capabili să o percepem. Sau o percepem vag, fragmentar, diletant, prin prisma amintirilor sau a unor proiecţii personale, un proces parţial neluat în seamă, situat la nivelul subconştientului, fără nume. Este totuşi ceva care trece de simplul confort al imaginii, dincolo de placerea unei ambiante care se potriveste sau nu starii noastre psihice, dincolo de tristetea care ne cuprinde cand ceea ce vedem sau simtim ne doare sau ne agaseaza. Grabiti, nu avem timp pentru a privi in urma suita de emotii pe care orasul ni le provoaca. Sau, foarte constiinciosi ca turisti, vizitam orase care ajung sa ne ramana in minte ca simple harti cu locuri bifate, vizitate din orgoliul de a nu rata nimic. Dupa o vreme, fotografiile luate atunci nu ne mai spun mare lucru, gustul exotic se dilueaza si ne amintim cel mult faptele, imprejurarile in care un anumit loc ne-a placut,  dar nu si starile care le-au insotit. Cumva, impregnat de tehnologia informationala, de viteza de deplasare cotidiana, de eficienta tuturor proceselor urbane, creierul nostru adaptat la toate acestea si inca la multe altele, pastreza intr-un layer ascuns acele constructii mentale neterminate, nenumite, reflexii ale starilor care nu ajung la lumina expresiei, dar care, paradoxal, sunt cele purtatoare ale unui sentiment al urbanitatii in adevaratul sens al cuvantului. A fi citadin, a simti orasul consta poate tocmai in acest lucru: a recepta in mod (in)constient marea poezie pe care acesta o “emite”.

“Plin de merite si totusi / In chip poetic locuieste omul...” spunea odinioara Holderlin, facandu-l pe Martin Heidegger[1] sa comenteze asupra opozitiei dintre actiunile omului in sfera utilitarului, functionalului (care ii poate aduce merite) si esenta locuirii sale pe pamant, care este una profund poetica, temei al Dasein-ului uman, constructie in spatiul intermediar dintre pamant si zei: a locui poetic înseamnă a te situa în prezenta zeilor si a trăi uimirea în fata apropierii de esenta lucrurilor. Sau cum spune mai recent Andrei Plesu - „a privi lumea din unghiul de vedere al celui care a creat-o”[2]

Cu toate acestea, orasul ca poezie ramane o specialitate doar ”pour les connaisseurs” - adica pentru cei antrenati special in a vedea dincolo de brutalitatea seaca a cotidianului, in a filtra prin cultura proprie substanta grosiera a urbanului de astazi, compusa si din (sau mai ales din) anomalii, reguli strambe, exceptii, agresivitate, banalitate, prostie. Poezia cotidianului urban e axfisiata de tot bruiajul care insoteste orasul si ne insoteste indeaproape: corporalitate dezavuanta, contact cu ambiante dezamagitoare, daca nu terifiante. Cu cat orasul este mai problematic, cu cat este mai dezorganizat si mai solicitant, cu atat este mai evidenta tendinta generala de a-i atasa sentimente negative si esecul in a-l intelege. 

Insensibilizati treptat prin tot felul de practici rutinante in fata a tot ce inseamna poetic, orbi la detaliul poetic (poate singurul element peren al orasului, indiferent de gardul lui de prosperitate), absenti la microevenimente (atenti doar la stiri), neincrezatori in Celalalt, in inefabilul privirii, in lirismul fulgurant al clipei, grabiti, neatenti, frustrati sau doar obositi si apatici, devenim victime sigure ale unui oras rapace. El isi probeaza vitalitatea prin chiar aceasta putere de a ne rapi, de a ne confisca, de a ne capta atentia catre lucruri exterioare, stralucitoare, epatante, in timp ce interiorul, cutia de rezonanta a ceea ce primim din afara ramane muta si intunecata, incapabila sa-si cantareasca si sa-si exprime propria capacitate de a percepe poeticul: acest poetic luat in intelesul sau primar, de materie prima a poeziei, de posibilitate/ eventualitate a poeziei si nu de obiect fabricat.

A nu se intelege ca trebuie cu tot dinadinsul sa fim toti poeti ca sa putem trai in oras. In anumite contexte (si poate pe buna dreptate) acest lucru este considerat chiar un defect. A nu se intelege, de asemenea, ca a percepe poezia orasului ar fi un soi de abulie intretinuta sau visare cu ochii deschisi, care ne-ar face incapabili de a traversa strada. A nu se intelege prin poezie un text, o suita de cuvinte care trebuie sa ne placa si care poate fi, eventual, recitat pe scena. Fac aceste precizari pentru ca, mereu in jurul meu, poezia este confundata cu o scriere – iar poezia orasului ar putea fi cel mult un text – mai mult sau mai putin liric - despre oras.  Insa “poezia nici nu trebuie intotdeauna scrisa” ne spunea candva Noica[3], poezia nu este simpla expresie a sufletului, ci este “luare în posesie a realului, o primă asezare a hotarelor realitătii în întelegerea noastră”[4].

Pe de alta parte, pentru unii, poezia orasului este un fapt care trebuie construit cu atentie si cu talent artistic - o armonizare cautata intre spatii, arhitecturi si viata urbana, avand ca rezultat o anume expresie ambientala; poetica este Piata Spaniei, antipoetica este Piata Unirii, poetic este pasajul Villacross, anti-poetic este pasajul Bucur Obor. Tot asa, intreg orasul ar putea fi cartat, din punctul de vedere al fiecaruia, pe „grade de poezie”, avand la baza o premisa, din pacate gresita: poezia nu este fapt estetic pur, nu este neaparat frumosul categorial. „Poezia nu este doar o podoabă care însoteste esenta fiintei, Da­sein-ul, nu este doar o exaltare temporară si cu atît mai putin o înflăcărare si o petrecere oarecare. Poezia este temeiul purtător al Istoriei, si de aceea nici nu este un simplu fenomen al culturii” [5].

Desigur, poetica urbana isi cauta inca definitii, poezia orasului actual nu se mai suprapune peste cea a orasului traditional, asa cum nici dimensiunile, nici economia, nici nevoile sau functiunile sale nu mai sunt aceleasi. Structura noului oras care absoarbe in viteza tehnologie si informatie, care comunica prin canale sofisticate, prin imagini debordante,  care ne fuge de sub pasi si adesea nu se mai lasa parcurs pe jos, acest oras monstruos si fascinant deopotriva cere din partea noastra o rezistenta, o opozitie - el nu ni se mai releva ca o entitate omogena, nici in detaliu, nici in ansamblu, iar poezia lui nu mai poate fi simplu lecturata.

Multe spatii ale orasului par lectorului neprofesionist pagini „nescrise”, fascicole albe intercalate in cartea de poezie a orasului, arhitectura si ambianta egale cu zero, simple tehnici constructive, simple mode/ modele stilistice incapabile sa starneasca emotie. Aceasta incapacitate trebuie insa interogata atat de o parte, cat si de alta a acestui act de comunicare care este, in esenta, orice lectura, inclusiv cea poetica. Pe de o parte, orasul supra-compus spatial, ilizibil, dezordonat in reactii si evenimente, isi desfasoara viata cotidiana la o viteza destul de mare, diferita de a noastra - oameni totusi, chair daca ultra-conectati la tot ce se intampla. Orasul actual nu mai are rabdare sa ne transmita clar ceea are de transmis, primim mesajele sale cifrat, din directii diferite, din unghiuni adesea antagonice, prin medii din ce in ce mai hibride. Mediul este mesajul – s-a spus, inflatia de intermediari intre ceea ce primim si ceea ce se transmite la originea acestei comunicari este uriasa. Pe de alta parte, lectorul este unul lipsit de inteligenta spatiala si mai mult, lipsit de acea inteligenta a adaptarii propriilor simturi si canale emotionale la cadrul si viata orasului; suntem lenesi in a ne mobiliza atentia sau suntem prea critici si neiertatori cu tot ceea ce nu pare la inaltimea idealurilor noastre; suntem cinici in consecinta, un cinism care nu ne serveste decat la inchiderea oricaror punti de dialog cu ceea vedem si simtim, un cinism intors inspre noi insine, care nu ne lasa nici o sansa de a ne bucura sau relaxa.  

Locuitorul orasului e un cititor (poate acum mai mult ca oricand, dat fiind ca ceea ce citeste din carti este mereu mai putin) - dar este un cititor al orasului luat in integralitatea sa, ca fapt deopotriva spatial si social, un lector pretentios si nerabdator,  pentru ca ceea ce citeste ii apartine intr-o oarecare masura. Ceea ce citeste este in aceeasi masura ceea ce vede, ceea ce aude, ceea ce simte ca fiind bun sau rau, ceea ce miroase si pipaie, ceea ce se transmite prin reclame, arhitectura, mobilier, vegetatie. Lectura orasului este una impura, ea este „contaminata” de comparatie (cu alte locuri vazute sau citite altundeva, experimentate direct sau virtual), de traditie si obisnuinte, de bagajul de cunostinte pe care acest lector generic il poseda. Fiecare din noi cerem ceva de la acest oras – unii mai mult, altii mai putin. Unii ii cer inapoi istoria, altii ii cer desenat rapid viitorul. Unii ii contesta intreaga fiinta, ca fiind una inacceptabil alterata din cauza greselilor anterioare, altii ii viseaza, utopici, viitorul construit dupa planul propriu, de la care nu ar trebui sa se abata nimeni.

Toti insa se simt aici – mai mult sau inconfortabil sau nu - acasa. Ceea ce nu e putin. Acest acasa ar trebui folosit mult mai mult  in tot ceea ce insemana urbanism si arhitectura in Romania. Acasa ar putea fi antonim pentru toate derapajele si excesele practicilor in acest domeniu. Acasa ar putea fi masura inteligentei sub forma de poezie inglobata intr-un oras oarecare.

Atentie, insa -  acest acasa trebuie reinvestit, re-inventat chiar. „Acasa” in orasele noastre nu trebuie sa insemne obligatoriu morga – adesea falsa - a traditiei: te poti simti acasa in locuri care nu sunt obligatoriu prelungirea radacinilor proprii- te poti simti „mai acasa” in Paris decat la Bucuresti. Acest nou acasa e mai cu seama un sentiment legat de modul in care esti „tratat” de catre intreaga ambianta a urbanului din jurul tau, in care intervin benefic chiar anumite elemente provenind din globalizarea cea mult hulita.

Acasa ar fi totodata un sentiment care trebuie mai intai construit, pentru a fi mai apoi resimtit. Acasa e o suita de locuri si evenimente (spatiale, functionale, artistice, peisagere), cotidiene sau ocazionale, care sunt fie traditionale, fie moderne; mai importante sunt rezonanta, ecoul pe care acestea le poate starni in noi.

N-ar trebui, asadar, sa aruncam toata vina asupra orasului, nu trebuie sa privim orasul ca pe un obiect care trebuie sa ne slujeasca, auxiliar/ utilitar al corpurilor noastre cu scopul de a le face mai tinere, mai bune si mai frumoase; si nu e o proteza pentru sufletele noastre golite. “Uratenia este frumusete pe care sufletul nu poate sa o tina” – spune un poet, unul veritabil (Boris Ryshy) – astfel ca, poate inainte de a incerca sa indreptam orasul, proiectandu-l si re-proiectandu-l, visandu-l mereu mai frumos, ar trebui sa incercam sa ne indreptam noi insine, sa ne curatam, sa ne primenim, sa ne luminam (mintea), sa fim mai atenti cu propriul nostru suflet pentru a-l putea vedea pe cel al orasului. Poate ca frumusetea orasului este doar foarte greu de vazut dincolo de ceea ce ne orbeste si poate ca de la asta ar trebui sa pornim, mai ales atunci cand credem ca suntem cei mai potriviti in a gasi solutii pentru oras.

 

Creat de om, dar cu puterea de a se autogenera (dar si degenera) prin mecanisme care scapa adesea edililor, orasul devine vinovat in momentul in care il exileaza pe citadin din chiar spatiul orasului, in momentul in care, profitand de frustrarile acestuia, ii ofera ca alternativa solutii otravite, precum locuirea la periferie, in zone anoste si prost echipate, pe suprafete extenuant – orizontale, in spatii nici urbane nici rurale, in ghettouri de lux.Vinovat este orasul atunci cand este evacuat in fiecare week-end de oameni care cauta ceva ce in oras nu exista, fugind cu sentimentul ca scapa de o teroare, de o molima sau de un asediu.

Cu adevarat vinovat este orasul atunci cand devine ermetic, mort in perceptia celui care vrea a trai in acel oras – adica a locui, a munci, a se  distra, a merge si a sta, a fi copil, batran, femeie sau barbat, iarna, primavara, vara si toamna....

Cu atat mai mult acum, cand o mare parte din viata citadinului s-a mutat pe net, orasul trebuie re- privit ca fiind ceva viu (un organism - se spunea odinioara, dar la alta scara in prezent) - care creste, imbatraneste, se schimba, are o inima, are sistem nervos, circulator si muscular, are o anatomie si o patologie. Are boli pe care urbanistii si edilii ar trebui sa incerce sa il vindece, cu conditia ca ei insisi sa fie sanatosi. Iar sanatatea include atat sanatatea trupului cat si pe cea a sufeletului, si desigur, a mintii. Unele din aceste boli sunt mostenite, traditionale, altele sunt boli moderne, virusi noi, comportamente atipice induse de toata “contaminarea” tehno-informationala de care avem parte.

 

Nu e simplu - orasul nu e ceva simplu. Orasul nu trebuie luat ca o ecuatie pe care primarul trebuie sa o rezolve imediat, ca pe o problema de matematica - altfel nefiind bun de nimic.

Orasul are prieteni si dusmani, are vecini, are domni si are tarani, are mitocani si oameni subtiri; are reguli pe care nu si le mai poate respecta, are principii vechi si principii noi, are arhitecturi – unele scandaloase, altele gracile, facile, searbede, penale, etc. Are kitsch-uri, are reclame violente, are bube si rani. Are un trafic infernal. Se blocheaza, se sufoca, se panicheaza, exaspereaza, minte, injura, sufera sau …da muzica la maxim, se manelizeaza, devine mic si grobian…

 

Vai, cum a ajuns Bucurestiul! Incotro se indreapta orasul acesta? E haos, e dezordine, e mizerie, e nedreptate!

O voce unica, un cor vehement, acuzator, cautand mereu pe cel mai vinovat dintre toti. O atitudine care prefera un ordin strict unui discurs explicativ. (…suntem satui de discursuri). Vrem doar fapte, actiuni - sa se rezolve odata ceva si sa nu se mai ia totul mereu de la capat!...Voci legitime, dar voci de oameni obositi si stresati, de oameni care au pierdut dimensiunea bucuriei de a fi citadin. Oameni nostalgici dupa un alt fel de oras, dupa un altfel de arhitectura, dupa un altfel de trafic, etc. Oameni care strabat orasul doar in masina si il discuta doar in fata televizorului.

Nu e vorba ca ar trebui sa acceptam pasivi si apatici toate acestea. Orasul trebuie curatat, vindecat, facut sa functioneze in asa fel incat viata noastra in el sa fie mai buna. Frumusetea orasului trebuie sa ne faca bine – iar acest bine trebuie sa fie raspunsul nostru nesimulat la ce simtim in intreg peisajul urban in care ne miscam. Chiar daca ambiguu (si nu limpede precum o prescriptie) orasul trebuie sa ne ajute sa traim mai bine, sa ne ajute sa fim mai buni - dar pentru asta el trebuie mai cu seama iubit si inteles, sau macar privit cu anumita ingaduinta, cu toleranta celui care se simte parte din el.

Orasul nu mai trebuie explicat? Ba, dimpotriva, acum mai mult ca oricand, el trebuie intors pe toate fetele, trans-figurat de toate perceptiile noastre, de toate fotografiile, proiectele, filmele, textele. El trebuie sa ajunga sa se se suprapuna cu propria lui imagine din oglinda – din poeme, romane, tablouri, bloguri si din mintea fiecaruia. Orasul poetilor trebuie sa ajunga si orasul nostru, fervoarea artistica trebuie sa iasa din copertile cartilor si sa ne faca sa privim mai amplu aceasta alcatuire paradoxala – ucigatoare si inaltatoare totodata.

Orasul trebuie privit cu mai multa simpatie chiar daca greseste - el nu e doar un suport pasiv, nu e doar un dispozitiv sofisticat sau chiar alienant de care depind vietile noastre (cu cat mai sofisticat cu atat mai mare dependenta). Orasul nu poate fi batut in cuie ca un tablou in perete la care sa privim cu (ne)multumire in fiecare dimineata.

El ar trebui privit ca partener, ca alteritate uneori incomoda, dar careia nu avem voie sa-i suspendam autoritatea. Ca sa pretindem respect, orasul trebuie si el respectat – nu doar in sens civic, ci si in sens poetic: activitatilor noastre, din care de cele mai multe ori lipseste simtirea, sufletul, gratia si umanismul, orasul le raspunde cu indiferenta, opacitate sau tristete. Orasul emana (din) ceea ce noi asezam in el ca substanta. Ca sa poata fi salvat, el trebuie asumat pana la interiorizare, el trebuie cultivat in noi si cultivat inafara noastra. Un spatiu trait integral de om - trup si suflet - este deja un spatiu spiritualizat, in-sufletit. Trebuie sa ne proiectam orasul insufletindu-i spatiile, peisajele si mesajele pe care acestea ni le tansmit. Sa nu ne mai comportam, invariabil, ca si consumatori ai orasului, consumati/ devorati la randul nostru de acesta, ci ca citadini cu simtul intelegerii orasului in toate dimensiunile sale.

 Poezia orasului rezida in sensul pe care il atribuim fiecarui fragment in parte din aceasta alcatuire complexa, iar sensul acesta trebuie scuturat de resentimente si facut sa rezoneze cu ceea simtim cu adevarat.  S-ar putea spune ca e nevoie de o anume inocenta redobandita ca sa putem percepe poeticul urban, asa cum intelegerea oricarui text poetic e dincolo de cuvinte, dincolo de tehnica si de regulile ei de alcatuire si chiar dincolo de frumos, in termeni estetici.

Nu trebuie sa continuam sa cerem de la oras sa fie obligatoriu frumos – relativitatea frumosului in sens estetic facand sa ne devina inaccsibila placerea de a trai, integral si asumat, orasul. S-a spus deja – frumosul urban este o capcana, o alta capcana rezultata dintr-o estetica a monumentalizarii de tip fascist sau comunist, sau oricum, manipulata ideologic.  A nu se intelege insa ca poezia orasului intra in aceasta estetica a frumosului urban in fata careia ar trebui sa fim vigilenti, pentru a nu fi (iar) pacaliti. Mai degraba cred ca poezia orasului iese din paradigma omogenizanta stat-politic-putere-oraş-monument-arhitectură-spaţiupublic, ea trebuie recuperata tocmai din zona umanismului si a libertatii urbanului, adica dincolo de economic si mai ales dincolo de politic. Politizarea fiecarui metru patrat de spatiu urban- public sau privat- si amprentarea lui cu insemnele unei anumite puteri (individuale sau colective) este si ea una din cauzele pierderii capacitatii noastre de a percepe orasul ca poezie.

 

[1] Heidegger, Martin – “Originea operei de arta”, Humanitas, 1995

 

[2] Plesu, Andrei – “Note, stari, zile”, Humanitas, 2010

 

[3] NOICA, Constantin – “Istoricitate si eternitate”, ed. Capricorn, 1989

 

[4] READ,Herbert – „The Cult of Sincerity”,  London, Faber, 1968.

 

[5]SPIRIDON, Cassian Maria – „ În căutarea Realitătii sau drumul spre multipla splendoare a fiintei”, http://convorbiri-literare.dntis.ro/TATAnov9.html

                                                                                                                                                 

Copyright Revista Urbanismul Serie Noua

Articol publicat in numarul 9/2011